Ca să nu spună nimeni că eu scriu numai ca să mă plâng, astăzi vreau să laud un obicei care văd că încă mai dainuie pe aici, cu toate că nu pentru toate motivele pentru care ar merita să dăinuie. O să râzi, dar mă refer la datul de pomană.
Ce mi se pare mie așa de extraordinar la a opri oameni pe stradă și a le da de mâncare, fără să ai habar cine sunt și ce le place să mănânce sau a le da diverse obiecte (îmbrăcăminte, icoane etc.) fără să știi dacă le folosesc cu adevărat? Tocmai asta: să dai ceva din suflet fără să aștepți ceva în schimb (pentru că, probabil, nu vei mai vedea niciodată persoana respectivă), cu gândul la o persoană dragă a cărei amintire încă îți dăinuie în suflet.
Acum știu că acest obicei este strict legat de religie, iar eu chiar nu sunt pro obiceiuri religioase, mai ales că sunt înțelese prost de prea mulți oameni; știu și că majoritatea celor care dau de pomană fac asta ca să ”pună o pilă” pentru 'Coana Mare, pe care n-ar primi-o ăia în Rai fără niște șpagă serioasă plătită de urmași, dar alaltăieri m-a emoționat o doamnă care m-a oprit la un semafor, în timp ce rătăceam cu ”maimuțica” pe umeri în zona Cotroceni și care m-a întrebat pe un ton mai degrabă smerit dacă primesc colivă pentru mama ei. A fost ceva cu ea care m-a mișcat, am avut impresia că ea chiar credea în ceea ce făcea. Iar complimentul pe care ni l-a făcut când să plecăm cu siguranță nu era pe nicio listă cu ”șpăgi”. M-a pus pe gânduri puțin și mi-a dat ceva speranță. M-am gândit eu așa că poate românii mai au ceva sămânță de oameni în ei și mai pot să dea ceva din suflet.
Mai e ceva: dacă, după ce ne ducem, rămâne cineva în urma noastră care să facă un asemenea gest din suflet, de dragul amintirii noastre, nu ca să ne plătească bilet în față la presupusa Judecată de Apoi, n-am fost și noi oameni adevărați? Dacă putem ca, în timpul vieții, să creștem sufletește un om (nu mă refer numai la un copil, de asta spun că îl creștem sufletește) într-atât încât să ne păstreze o amintire vie și caldă chiar și la ani întregi după ce ne-am dus, nu înseamnă că am fost și noi cineva? Tu nu vrei să fii cineva? Eu vreau să fiu și din acest motiv mi-am făcut un obicei din a le face oamenilor complimente sincere și a le zâmbi atunci când îi salut. Asta e ”pomana” mea zilnică; nu o dau pentru sufletul nimănui, deocamdată, pentru că cei pe care i-am pierdut eu aveau loc asigurat din timpul vieții oricum (asta presupunând că un astfel de loc chiar ar exista), ci o dau pentru că știu că, subconștient, îi curăță puțin pe cei care o primesc și mă curăță puțin și pe mine.
Spune ”te rog”, ”mulțumesc”, ”iartă-mă”, ”te iubesc”, ”bună ziua”, ”la revedere”, ”îți stă bine cu bluza asta”, zâmbește-le celor din jur și fii sincer(ă) atunci când le spui ce le spui. Dă-le pe gratis pe toate acestea și dă-le din suflet, dar oferă-le ca și cum pe tine te-ar fi costat o avere. Și încă un lucru: oferă toate astea celor care le vor da mai departe, nu le oferi doar ca să le primești și tu înapoi. Știi de ce? Gândește-te așa: să spunem că fiecare om are un borcan în care strânge diamante și că un compliment sau un zâmbet sau o vorbă bună valorează un diamant. Tu pui un diamant în borcan și îl dai cuiva. Îl primește și pune și el un diamant deasupra, apoi îți înapoiază borcanul. Câte diamante ai? Două.
Acum gândește-te că omul acela dă mai departe din diamantele sale. Îți dă și ție unul, așa că acum ai două, dar îi dă și vecinului unul. Dacă vecinul e om și el, pune un diamant deasupra si dă două mai departe unui prieten care, dacă e om și el, mai pune unul deasupra și dă trei mai departe. Și se tot duce borcanul tău mai departe și se creează o rețea întreagă și, într-o zi, te trezești că îți aduce cineva un sac de diamante, pentru care nu ai făcut decât să fii om. E cam ca și cu MLM-urile, doar că aici nu trebuie să vinzi nimic. Garantat câștigi. Și mai presus de toate, lași în urmă oameni adevărați, crescuți din diamantele tale. Nu fi calic(ă)! ;)
Ce mi se pare mie așa de extraordinar la a opri oameni pe stradă și a le da de mâncare, fără să ai habar cine sunt și ce le place să mănânce sau a le da diverse obiecte (îmbrăcăminte, icoane etc.) fără să știi dacă le folosesc cu adevărat? Tocmai asta: să dai ceva din suflet fără să aștepți ceva în schimb (pentru că, probabil, nu vei mai vedea niciodată persoana respectivă), cu gândul la o persoană dragă a cărei amintire încă îți dăinuie în suflet.
Acum știu că acest obicei este strict legat de religie, iar eu chiar nu sunt pro obiceiuri religioase, mai ales că sunt înțelese prost de prea mulți oameni; știu și că majoritatea celor care dau de pomană fac asta ca să ”pună o pilă” pentru 'Coana Mare, pe care n-ar primi-o ăia în Rai fără niște șpagă serioasă plătită de urmași, dar alaltăieri m-a emoționat o doamnă care m-a oprit la un semafor, în timp ce rătăceam cu ”maimuțica” pe umeri în zona Cotroceni și care m-a întrebat pe un ton mai degrabă smerit dacă primesc colivă pentru mama ei. A fost ceva cu ea care m-a mișcat, am avut impresia că ea chiar credea în ceea ce făcea. Iar complimentul pe care ni l-a făcut când să plecăm cu siguranță nu era pe nicio listă cu ”șpăgi”. M-a pus pe gânduri puțin și mi-a dat ceva speranță. M-am gândit eu așa că poate românii mai au ceva sămânță de oameni în ei și mai pot să dea ceva din suflet.
Mai e ceva: dacă, după ce ne ducem, rămâne cineva în urma noastră care să facă un asemenea gest din suflet, de dragul amintirii noastre, nu ca să ne plătească bilet în față la presupusa Judecată de Apoi, n-am fost și noi oameni adevărați? Dacă putem ca, în timpul vieții, să creștem sufletește un om (nu mă refer numai la un copil, de asta spun că îl creștem sufletește) într-atât încât să ne păstreze o amintire vie și caldă chiar și la ani întregi după ce ne-am dus, nu înseamnă că am fost și noi cineva? Tu nu vrei să fii cineva? Eu vreau să fiu și din acest motiv mi-am făcut un obicei din a le face oamenilor complimente sincere și a le zâmbi atunci când îi salut. Asta e ”pomana” mea zilnică; nu o dau pentru sufletul nimănui, deocamdată, pentru că cei pe care i-am pierdut eu aveau loc asigurat din timpul vieții oricum (asta presupunând că un astfel de loc chiar ar exista), ci o dau pentru că știu că, subconștient, îi curăță puțin pe cei care o primesc și mă curăță puțin și pe mine.
Spune ”te rog”, ”mulțumesc”, ”iartă-mă”, ”te iubesc”, ”bună ziua”, ”la revedere”, ”îți stă bine cu bluza asta”, zâmbește-le celor din jur și fii sincer(ă) atunci când le spui ce le spui. Dă-le pe gratis pe toate acestea și dă-le din suflet, dar oferă-le ca și cum pe tine te-ar fi costat o avere. Și încă un lucru: oferă toate astea celor care le vor da mai departe, nu le oferi doar ca să le primești și tu înapoi. Știi de ce? Gândește-te așa: să spunem că fiecare om are un borcan în care strânge diamante și că un compliment sau un zâmbet sau o vorbă bună valorează un diamant. Tu pui un diamant în borcan și îl dai cuiva. Îl primește și pune și el un diamant deasupra, apoi îți înapoiază borcanul. Câte diamante ai? Două.
Acum gândește-te că omul acela dă mai departe din diamantele sale. Îți dă și ție unul, așa că acum ai două, dar îi dă și vecinului unul. Dacă vecinul e om și el, pune un diamant deasupra si dă două mai departe unui prieten care, dacă e om și el, mai pune unul deasupra și dă trei mai departe. Și se tot duce borcanul tău mai departe și se creează o rețea întreagă și, într-o zi, te trezești că îți aduce cineva un sac de diamante, pentru care nu ai făcut decât să fii om. E cam ca și cu MLM-urile, doar că aici nu trebuie să vinzi nimic. Garantat câștigi. Și mai presus de toate, lași în urmă oameni adevărați, crescuți din diamantele tale. Nu fi calic(ă)! ;)