"Un lider își dozează energia pentru a acționa, atât el, cât și ceilalți, către o viziune.”
Aceasta a fost una dintre lecțiile pe care le-am învățat astăzi de la Andy Szekely, în cadrul conferinței ”Inteligență emoțională și comunicare asertivă”, de la Hotelul Marshal Garden. Tot această lecție a fost cea care m-a oprit ulterior din a pocni sec o angajată KFC.
După ce avusesem o zi plină datorită conferinței, mă îndreptam foarte zen spre Universitate, ca să iau autobuzul spre casă. Îmi era și destul de foame, așa că mă bucuram că am ocazia de a merge de-a lungul magazinelor, poate-poate voi găsi ceva bun. Mai trist e că, la 21:30, în București, capitală europeană, nu mai sunt deschise decât francizele ”internaționamericane”: Pizza Hut, KFC și Mc Donald's. Orice alt fast-food, covrigărie etc. făcea nani. Pizza Hut nu mă încântă de fel și oricum nu aveam chef să aștept după o pizza, așa că rămâneau ultimele două.
Acum, cine mă cunoaște, știe că eu nu prea calc prin aceste minunate locuri decât ca însoțitor de bord pentru cunoscuți, din simplul motiv că nu mănânc carne de aproape 10 ani, iar sus-numitele nu îmi prea oferă altceva decât salată cu gust de carton răzuit și cartofi prăjiți exagerat de sărați, cu suprataxă. Totuși, țineam eu minte, din vremuri apuse, că parcă ar fi ceva tentativă de shaorma tristă la KFC, fără carne, cu un nume pompos aferent. M-am dus, m-am uitat, am văzut că aveau chiar DOUĂ (!!!) chestii fără carne (Tower și Twister) și am întrebat care e diferența. Domnișoara mi-a înșirat, ca la reclama de la medicamente, tot ce conținea fiecare, așa că m-am hotărât să iau Twister.
Domnișoara urlă elegant la colegul de la bucătărie:
-Fă și mie un Twister!!!
Nu specifică de care (există și două variante cu carne). O las în pace, ca să nu mă apuc eu, cetățeanul neavizat, să îi spun cum să își facă ea slujba. Ulterior, colega ei cere (mult spus) bucătarului două Twister fără carne, iar cea care ma servea pe mine adaugă: ”Cere trei, și pentru mine unul!”. Fiind singura clientă rămasă în momentul respectiv, mă întrebam la ce le trebuie 4 în total, cînd eu comandasem doar unul, dar, din nou, de ce să mă apuc eu să îi spun cum să își facă treaba, când probabil că ea știa mai bine?
Domnișoara desemnată subsemnatei se retrage cu treabă și rămâne colega ei. Mă întreabă:
-Vă dau aici?
Mi s-a parut puțin vagă întrebarea, așa că i-am răspuns:
-Aveam un Twister fără carne, crezând că vrea să clarifice ce am comandat.
-Nu, aici sau la pachet?
Îmi pică fisa.
-La pachet, îi răspund.
Îl împachetează ea, între timp ajunge și colega, care preia punga și mi-o întinde, iar eu, binedispusă și zen, îi spun, cu un zâmbet larg:
-Vă mulțumesc, o seară bună!
Ea se uită deja la următorul client, sosit între timp, și îmi murmură un fel de ”La revedere (și a mă-tii)...” absent. E seară, o fi la sfârșit de tură, o scuz eu, în mintea mea, și ies. Mi se făcuse super poftă cât așteptasem, așa că mușc cu sete din infamul Twister și descopăr că era cu pui abia după ce termin prima îmbucătură, pentru că există această capcană mirifică la restaurantele de profil: și cartofii au gust de pui, pentru că... de-aia.
Mă duc înapoi, jignită până în măduva oaselor și scoasă din sărite, și îi spun pe un ton calm și politicos, zâmbind:
-Nu vă supărați, cred că mi-ați dat unul cu carne, greșesc cumva? o întreb, arătându-i interiorul produsului cu pricina.
-Ăăăă... ce-ai făcut, fată, nu ți-am zis să îmi ceri și mie unu' fără carne?! se răstește la colega ei, căreia oricum îi specificasem acest detaliu, ca să fiu sigură.
Îmi dă altul, de data asta fără carne, și îmi spune:
-A greșit colega, v-a pus cu carne.
Rămân două-trei secunde în fața ei după ce mi-l înmânează, dar ea mă ignoră complet și se apucă de făcut altceva. Nu tu scuze, nu tu salut. Îmi imaginez cum le iau la palme pe amândouă, dar, în loc să trec la acțiune, ies fără să mai spun nimic și fierb...
De ce mi-a sărit mie țandăra în asemenea hal pentru ceva aparent atât de mic?
Se cheamă picătura care a umplut paharul, probabil. Cei aproape zece ani de tortură psihică aproape de fiecare dată când vine în discuție faptul că nu mănânc carne și-au spus, probabil, cuvântul. Așa că m-am gândit să îmi dozez energia și să îmi canalizez furia către ceva constructiv, precum acest articol.
În primul rând, e foarte important să clarific și să demitizez câteva concepții pe care le au oamenii despre mine când află că sunt vegetariană. Nu le-am auzit decât de la români și nu încetez să mă mir de cât de creativi (a se citi ”fără nici cea mai mică idee despre ce înseamnă asta”) suntem, ca nație.
1. Sunt vegetariană din propria mea inițiativă și alegere. Nu m-a constrâns nimeni și nu mi-a spălat nimeni creierul. Familia mea a fost prima care a protestat când a aflat despre asta.
2. Nu fac parte din niciun cult religios, satanist, sectă, grupare teroristă, puritană sau mai știu eu ce alte bazaconii. Repet, nu mi-a dat nimeni ideea asta niciodată.
3. Da, știu ce ”pierd”. Am mâncat carne cam de toate felurile întreaga mea copilărie, mi-a plăcut când eram mică, ulterior a început să mă scârbească din punct de vedere al conceptului și m-am decis că, pentru mine, nu este o pierdere, ci un câștig. Doar pentru simplul fapt că X sau Y ”nu poate trăi fără carne” nu înseamnă că nimeni altcineva nu ar trebui să iasă din acest tipar.
4. Nu am renunțat la carne ca să slăbesc. Pasiunea mea pentru dulciuri dăinuie și se vede. Faptul că am slăbit zece kilograme în primii trei ani după ce am renunțat la carne a fost doar o coincidență fericită, iar vremurile acelea au apus o dată ce am devenit mămică.
5. Am adus pe lume un copil fără să mănânc carne în timpul sarcinii. Suntem foarte bine amândouă, mulțumesc. Exact, FOARTE bine.
6. Nu am renunțat la carne ca să am un stil alimentar mai sănătos. Mănânc cu plăcere pizza, shaorma (fără carne), prăjituri, beau sucuri și am grijă să nu îmi lipsească E-urile. Îmi pasă destul de puțin ce mănânc dacă e comestibil, preparat în condiții salubre, nu conține carne sau chestii la care sunt alergică și, foarte important, dacă îmi satisface papilele gustative. Știu că unora li se încrețesc retinele când citesc asta, dar, surpriză, not my problem.
7. Pentru că tot sunt la acest subiect, nu sunt obsedată de pseudo-conceptele ”bio”, ”organic”, ”non-GMO”; aici pot să adaug nu doar că știu ce înseamnă fiecare dintre ele, ci și faptul că 99% dintre cei care le invocă mantric habar nu au cu ce ”se mănâncă”.
8. Pe cât posibil, nu port lucruri din piele (încălțăminte, curele, genți, geci), însă mereu se găsește câte o vânzătoare disperată să cumpăr de la ea, care îmi garantează că e piele ecologică (nu întotdeauna spune adevărul și de prea multe ori aflu prea târziu). Nici pînă în ziua de astăzi nu știu să fac diferența cum trebuie, iar etichetele lasă de dorit.
9. Nu mănânc niciun fel de carne, iar asta s-ar putea să îi surprindă pe cei care cred că puiul sau peștele nu intră în categoria cărnurilor doar pentru că sunt mai puțin grase decât porcul. Nu mănânc nici supă gătită cu carne, din care au fost scoase bucățile și îmi insultă inteligența oricine îmi propune așa ceva. Nu mănînc nici biscuiți preparați cu untură. Ghici de ce.
10. Mănânc ouă, lactate și brânzeturi și cam orice altceva poate fi mâncat și nu are carne. Dacă ai de gând să începi să îmi explici de unde vin ouăle și laptele sau că și castravetele are un suflet, ție ți se adresează acest articol în mod special.
11. Nu știu dacă a mai rămas vreo glumă proastă nefăcută pe seama mea referitor la acest subiect, nu știu dacă a mai rămas neauzită vreo ofensă adusă sistemului meu de gândire, care să fie bazată exclusiv pe observația că nu mănînc carne și, sincer, chiar nu mă interesează să aflu dacă a mai rămas vreo dumă de jertfit pe altarul ignoranței. Dacă ai una, ține-o pentru tine, probabil că e expirată, oricum.
12. Nu mă interesează dacă sunt singura de pe planetă care nu consumă carne. Oricum nu sunt. Chiar și dacă aș fi, nu văd ce ar schimba asta. Nu am nimic de demonstrat nimănui. Pentru că...
13. ...nu am încercat și nici nu am încercat vreodată să înființez vreo pseudo-religie prin care să propovăduiesc nevoia imperativă de convertire la vegetarianism a nimănui. Nu cred că toată lumea ar trebui să renunțe la carne, ci cred că este fix alegerea fiecăruia și nici măcar copilului meu nu îi voi impune nimic referitor la acest aspect, pentru că știu cum e să fiu eu copilul căruia i se impun/critică lucruri fără pic de respect față de faptul că sunt o persoană, nu un sac imaginar de box. În plus, copiii sunt mult mai inteligenți decât credem noi.
Acum, că am ajuns la respect, durerea mea surdă de ani de zile, hai să radiografiem puțin faza de astăzi:
I. Credeam că măcar în lanțurile astea străineze de magazine li se face training oamenilor cum că mai există și ”ciudați din ăștia” care nu le au cu mâncatul animalelor. Sau măcar că e frumos să îți ceri scuze dacă bușești o comandă.
II. Mă așteptam la mai multă toleranță din partea tinerilor, cu toate că, uitându-mă înapoi la primii 3 ani fără carne, tinerii au fost primul zid de care m-am lovit constant.
III. Mă așteptam la mai multă asumare a responsabilității din partea unor oameni care lucrează cu publicul zilnic. Faptul că a dat vina pe colega ei pentru mine nu a rezolvat nimic.
Ce concluzii trag? O mai spun o dată pe aia cu ”România trebuie să evolueze. Urgent.” ?
Fraților, nu este posibil ca majoritatea covârșitoare a cetățenilor acestei țări civilizate, cică, să reacționeze ca niște barbari la auzul unei simple preferințe culinare, că, până la urmă, asta e. Unora nu le place mazărea. Alții urăsc broccoli. Sunt unii cărora nu le place brânza (da, știu, e strigător la cer, nu?), alții care urăsc berea. Și totuși, niciunul nu mi-a călcat vreodată pragul pentru ca eu să îl jignesc sau să încerc să îi demontez sistemul de valori doar pentru că mie îmi plac toate cele de mai sus. Există și vegani și -cei mai hardcore dintre hardcore- raw vegani. Nu sunt întru totul de acord cu ei (nici ei cu mine), dar îi înțeleg și îi respect, iar dacă ajungem să mâncăm împreună, mă străduiesc să le ofer ceva care să se alinieze cu sistemul lor de valori.
Mi se pare ceva de neconceput să trăiești ani de zile ținîndu-ți pliscul de fiecare dată când mergi la o petrecere și n-ai ce să mănânci pentru că nu sunt decât chestii cu carne. Și totuși, asta fac de obicei, tac, pentru că nu vreau să jignesc pe nimeni pentru că nu s-a gândit să pună la îndemînă măcar un sandviș cu cașcaval sau o salată fără pui sau pește (ce naiba caută carnea în salate, oricum???). Fac asta pentru că intenția mea nu este să mă pun în centrul atenției și să spun: ”Uitați-vă la mine, eu nu mănînc carne și sunt mai bună decît voi toți.”. Nu consider asta, deci, de ce aș face-o? Mi se pare, totuși, o nesimțire crasă să ai un restaurant și să nu iei în considerare în niciun fel faptul că sunt oameni care mănâncă altfel. Nu mai bine. Nu mai rău. Doar altfel.
Am mai trăit ceva la un moment dat: sub pretextul că mi-ar oferi un motiv ca să fiu ”mândră că sunt vegetariană” (ce naiba mai e și prostia asta?), cineva mi-a povestit cu lux de amănunte ceva pe care nu o să-l reproduc, dar care includea niște imagini mentale extrem de pline de cruzime la adresa unor animale. Motivul pentru care nu vreau să mănânc carne este simplu: nu vreau să am de-a face în niciun fel cu așa ceva. Am văzut niște lucruri de-a dreptul cutremurătoare de-a lungul vieții, am văzut ce îi poate face o ființă unei alte ființe, un om unui animal etc. și, surpriză, acesta a fost motivul pentru care am luat decizia pe care am luat-o. Nu am nevoie să îmi amintească nimeni că există așa ceva, darămite să îmi și arate, mai ales dacă nu pot face nimic concret pentru a salva acel animal care este, probabil, oale și ulcele la momentul respectiv.
Renunțarea mea la carne, combinată cu pasiunea mea pentru muzica rock de toate subgenurile mi-au adus o grămadă de apelative odioase, o grămadă de injurii și de judecăți de valoare din partea unor oameni înguști la minte, pentru care nu știu dacă există mari speranțe de evoluție. Primii 3 ani au fost cumpliți, pentru că la început, toată lumea încerca să mă dărâme, în loc să mă înțeleagă. OK, nu toată lumea. Am avut norocul de a avea lângă mine și câțiva oameni (puțini) care, chit că nu mă înțelegeau prea bine sau mă înțelegeau, dar nu erau de acord cu mine, m-au respectat și au avut grijă să îmi facă rost de un cartof copt sau de o roșie și un ardei atunci cînd nu era nimic non-carnivor pe o rază de sute de metri. Și făceau asta fără prea mare tam-tam, pentru că nu despre asta era vorba. Pentru ei sunt recunoscătoare. Este foarte greu să accepți pe cineva pe care nu îl înțelegi. Este greu să fii deschis către cineva diferit.
Ani de zile mi-am irosit energia pentru a-mi apăra poziția, înfruntând cîte 5, 6, 7, chiar și câte 10 sau 12 oameni în același timp. Acum mi-o folosesc pentru a încerca să îți dau ție de gândit. Poate că știi pe cineva care nu consumă carne, care nu crede în ceea ce crezi tu, care are un sistem de valori diferit, fără ca acest sistem să îl facă un om rău sau egoist în mod special. Poate că tu ești unul dintre acești oameni. Poate că tu ești unul dintre cei care m-ar judeca dacă ar sta față în față cu mine. Dacă ești printre cei dintâi, am un sfat: încearcă să înțelegi, chiar dacă nu ești de acord cu acel lucru, pentru că a înțelege înseamnă a iubi. Pentru cei din ce-a de-a doua categorie: nu sunteți singuri! Nu lăsați pe nimeni să vă doboare. Iar pentru cei din ultima categorie: Nu mă mai tem de voi, sper doar să ajungeți să înțelegeți într-o zi. Eu rămîn cu viziunea mea.
Îți mulțumesc, Andy!
Disclaimer: Conferința pe care am numit-o mai sus nu a avut absolut nicio legătură cu tema vegetarianismului, iar paralela făcută nu este nimic mai mult decât o interpretare proprie a unei idei preluate dintr-un alt context, care poate fi extins până la această temă, dar care, în esență, era doar despre leadership.
Aceasta a fost una dintre lecțiile pe care le-am învățat astăzi de la Andy Szekely, în cadrul conferinței ”Inteligență emoțională și comunicare asertivă”, de la Hotelul Marshal Garden. Tot această lecție a fost cea care m-a oprit ulterior din a pocni sec o angajată KFC.
După ce avusesem o zi plină datorită conferinței, mă îndreptam foarte zen spre Universitate, ca să iau autobuzul spre casă. Îmi era și destul de foame, așa că mă bucuram că am ocazia de a merge de-a lungul magazinelor, poate-poate voi găsi ceva bun. Mai trist e că, la 21:30, în București, capitală europeană, nu mai sunt deschise decât francizele ”internaționamericane”: Pizza Hut, KFC și Mc Donald's. Orice alt fast-food, covrigărie etc. făcea nani. Pizza Hut nu mă încântă de fel și oricum nu aveam chef să aștept după o pizza, așa că rămâneau ultimele două.
Acum, cine mă cunoaște, știe că eu nu prea calc prin aceste minunate locuri decât ca însoțitor de bord pentru cunoscuți, din simplul motiv că nu mănânc carne de aproape 10 ani, iar sus-numitele nu îmi prea oferă altceva decât salată cu gust de carton răzuit și cartofi prăjiți exagerat de sărați, cu suprataxă. Totuși, țineam eu minte, din vremuri apuse, că parcă ar fi ceva tentativă de shaorma tristă la KFC, fără carne, cu un nume pompos aferent. M-am dus, m-am uitat, am văzut că aveau chiar DOUĂ (!!!) chestii fără carne (Tower și Twister) și am întrebat care e diferența. Domnișoara mi-a înșirat, ca la reclama de la medicamente, tot ce conținea fiecare, așa că m-am hotărât să iau Twister.
Domnișoara urlă elegant la colegul de la bucătărie:
-Fă și mie un Twister!!!
Nu specifică de care (există și două variante cu carne). O las în pace, ca să nu mă apuc eu, cetățeanul neavizat, să îi spun cum să își facă ea slujba. Ulterior, colega ei cere (mult spus) bucătarului două Twister fără carne, iar cea care ma servea pe mine adaugă: ”Cere trei, și pentru mine unul!”. Fiind singura clientă rămasă în momentul respectiv, mă întrebam la ce le trebuie 4 în total, cînd eu comandasem doar unul, dar, din nou, de ce să mă apuc eu să îi spun cum să își facă treaba, când probabil că ea știa mai bine?
Domnișoara desemnată subsemnatei se retrage cu treabă și rămâne colega ei. Mă întreabă:
-Vă dau aici?
Mi s-a parut puțin vagă întrebarea, așa că i-am răspuns:
-Aveam un Twister fără carne, crezând că vrea să clarifice ce am comandat.
-Nu, aici sau la pachet?
Îmi pică fisa.
-La pachet, îi răspund.
Îl împachetează ea, între timp ajunge și colega, care preia punga și mi-o întinde, iar eu, binedispusă și zen, îi spun, cu un zâmbet larg:
-Vă mulțumesc, o seară bună!
Ea se uită deja la următorul client, sosit între timp, și îmi murmură un fel de ”La revedere (și a mă-tii)...” absent. E seară, o fi la sfârșit de tură, o scuz eu, în mintea mea, și ies. Mi se făcuse super poftă cât așteptasem, așa că mușc cu sete din infamul Twister și descopăr că era cu pui abia după ce termin prima îmbucătură, pentru că există această capcană mirifică la restaurantele de profil: și cartofii au gust de pui, pentru că... de-aia.
Mă duc înapoi, jignită până în măduva oaselor și scoasă din sărite, și îi spun pe un ton calm și politicos, zâmbind:
-Nu vă supărați, cred că mi-ați dat unul cu carne, greșesc cumva? o întreb, arătându-i interiorul produsului cu pricina.
-Ăăăă... ce-ai făcut, fată, nu ți-am zis să îmi ceri și mie unu' fără carne?! se răstește la colega ei, căreia oricum îi specificasem acest detaliu, ca să fiu sigură.
Îmi dă altul, de data asta fără carne, și îmi spune:
-A greșit colega, v-a pus cu carne.
Rămân două-trei secunde în fața ei după ce mi-l înmânează, dar ea mă ignoră complet și se apucă de făcut altceva. Nu tu scuze, nu tu salut. Îmi imaginez cum le iau la palme pe amândouă, dar, în loc să trec la acțiune, ies fără să mai spun nimic și fierb...
De ce mi-a sărit mie țandăra în asemenea hal pentru ceva aparent atât de mic?
Se cheamă picătura care a umplut paharul, probabil. Cei aproape zece ani de tortură psihică aproape de fiecare dată când vine în discuție faptul că nu mănânc carne și-au spus, probabil, cuvântul. Așa că m-am gândit să îmi dozez energia și să îmi canalizez furia către ceva constructiv, precum acest articol.
În primul rând, e foarte important să clarific și să demitizez câteva concepții pe care le au oamenii despre mine când află că sunt vegetariană. Nu le-am auzit decât de la români și nu încetez să mă mir de cât de creativi (a se citi ”fără nici cea mai mică idee despre ce înseamnă asta”) suntem, ca nație.
1. Sunt vegetariană din propria mea inițiativă și alegere. Nu m-a constrâns nimeni și nu mi-a spălat nimeni creierul. Familia mea a fost prima care a protestat când a aflat despre asta.
2. Nu fac parte din niciun cult religios, satanist, sectă, grupare teroristă, puritană sau mai știu eu ce alte bazaconii. Repet, nu mi-a dat nimeni ideea asta niciodată.
3. Da, știu ce ”pierd”. Am mâncat carne cam de toate felurile întreaga mea copilărie, mi-a plăcut când eram mică, ulterior a început să mă scârbească din punct de vedere al conceptului și m-am decis că, pentru mine, nu este o pierdere, ci un câștig. Doar pentru simplul fapt că X sau Y ”nu poate trăi fără carne” nu înseamnă că nimeni altcineva nu ar trebui să iasă din acest tipar.
4. Nu am renunțat la carne ca să slăbesc. Pasiunea mea pentru dulciuri dăinuie și se vede. Faptul că am slăbit zece kilograme în primii trei ani după ce am renunțat la carne a fost doar o coincidență fericită, iar vremurile acelea au apus o dată ce am devenit mămică.
5. Am adus pe lume un copil fără să mănânc carne în timpul sarcinii. Suntem foarte bine amândouă, mulțumesc. Exact, FOARTE bine.
6. Nu am renunțat la carne ca să am un stil alimentar mai sănătos. Mănânc cu plăcere pizza, shaorma (fără carne), prăjituri, beau sucuri și am grijă să nu îmi lipsească E-urile. Îmi pasă destul de puțin ce mănânc dacă e comestibil, preparat în condiții salubre, nu conține carne sau chestii la care sunt alergică și, foarte important, dacă îmi satisface papilele gustative. Știu că unora li se încrețesc retinele când citesc asta, dar, surpriză, not my problem.
7. Pentru că tot sunt la acest subiect, nu sunt obsedată de pseudo-conceptele ”bio”, ”organic”, ”non-GMO”; aici pot să adaug nu doar că știu ce înseamnă fiecare dintre ele, ci și faptul că 99% dintre cei care le invocă mantric habar nu au cu ce ”se mănâncă”.
8. Pe cât posibil, nu port lucruri din piele (încălțăminte, curele, genți, geci), însă mereu se găsește câte o vânzătoare disperată să cumpăr de la ea, care îmi garantează că e piele ecologică (nu întotdeauna spune adevărul și de prea multe ori aflu prea târziu). Nici pînă în ziua de astăzi nu știu să fac diferența cum trebuie, iar etichetele lasă de dorit.
9. Nu mănânc niciun fel de carne, iar asta s-ar putea să îi surprindă pe cei care cred că puiul sau peștele nu intră în categoria cărnurilor doar pentru că sunt mai puțin grase decât porcul. Nu mănânc nici supă gătită cu carne, din care au fost scoase bucățile și îmi insultă inteligența oricine îmi propune așa ceva. Nu mănînc nici biscuiți preparați cu untură. Ghici de ce.
10. Mănânc ouă, lactate și brânzeturi și cam orice altceva poate fi mâncat și nu are carne. Dacă ai de gând să începi să îmi explici de unde vin ouăle și laptele sau că și castravetele are un suflet, ție ți se adresează acest articol în mod special.
11. Nu știu dacă a mai rămas vreo glumă proastă nefăcută pe seama mea referitor la acest subiect, nu știu dacă a mai rămas neauzită vreo ofensă adusă sistemului meu de gândire, care să fie bazată exclusiv pe observația că nu mănînc carne și, sincer, chiar nu mă interesează să aflu dacă a mai rămas vreo dumă de jertfit pe altarul ignoranței. Dacă ai una, ține-o pentru tine, probabil că e expirată, oricum.
12. Nu mă interesează dacă sunt singura de pe planetă care nu consumă carne. Oricum nu sunt. Chiar și dacă aș fi, nu văd ce ar schimba asta. Nu am nimic de demonstrat nimănui. Pentru că...
13. ...nu am încercat și nici nu am încercat vreodată să înființez vreo pseudo-religie prin care să propovăduiesc nevoia imperativă de convertire la vegetarianism a nimănui. Nu cred că toată lumea ar trebui să renunțe la carne, ci cred că este fix alegerea fiecăruia și nici măcar copilului meu nu îi voi impune nimic referitor la acest aspect, pentru că știu cum e să fiu eu copilul căruia i se impun/critică lucruri fără pic de respect față de faptul că sunt o persoană, nu un sac imaginar de box. În plus, copiii sunt mult mai inteligenți decât credem noi.
Acum, că am ajuns la respect, durerea mea surdă de ani de zile, hai să radiografiem puțin faza de astăzi:
I. Credeam că măcar în lanțurile astea străineze de magazine li se face training oamenilor cum că mai există și ”ciudați din ăștia” care nu le au cu mâncatul animalelor. Sau măcar că e frumos să îți ceri scuze dacă bușești o comandă.
II. Mă așteptam la mai multă toleranță din partea tinerilor, cu toate că, uitându-mă înapoi la primii 3 ani fără carne, tinerii au fost primul zid de care m-am lovit constant.
III. Mă așteptam la mai multă asumare a responsabilității din partea unor oameni care lucrează cu publicul zilnic. Faptul că a dat vina pe colega ei pentru mine nu a rezolvat nimic.
Ce concluzii trag? O mai spun o dată pe aia cu ”România trebuie să evolueze. Urgent.” ?
Fraților, nu este posibil ca majoritatea covârșitoare a cetățenilor acestei țări civilizate, cică, să reacționeze ca niște barbari la auzul unei simple preferințe culinare, că, până la urmă, asta e. Unora nu le place mazărea. Alții urăsc broccoli. Sunt unii cărora nu le place brânza (da, știu, e strigător la cer, nu?), alții care urăsc berea. Și totuși, niciunul nu mi-a călcat vreodată pragul pentru ca eu să îl jignesc sau să încerc să îi demontez sistemul de valori doar pentru că mie îmi plac toate cele de mai sus. Există și vegani și -cei mai hardcore dintre hardcore- raw vegani. Nu sunt întru totul de acord cu ei (nici ei cu mine), dar îi înțeleg și îi respect, iar dacă ajungem să mâncăm împreună, mă străduiesc să le ofer ceva care să se alinieze cu sistemul lor de valori.
Mi se pare ceva de neconceput să trăiești ani de zile ținîndu-ți pliscul de fiecare dată când mergi la o petrecere și n-ai ce să mănânci pentru că nu sunt decât chestii cu carne. Și totuși, asta fac de obicei, tac, pentru că nu vreau să jignesc pe nimeni pentru că nu s-a gândit să pună la îndemînă măcar un sandviș cu cașcaval sau o salată fără pui sau pește (ce naiba caută carnea în salate, oricum???). Fac asta pentru că intenția mea nu este să mă pun în centrul atenției și să spun: ”Uitați-vă la mine, eu nu mănînc carne și sunt mai bună decît voi toți.”. Nu consider asta, deci, de ce aș face-o? Mi se pare, totuși, o nesimțire crasă să ai un restaurant și să nu iei în considerare în niciun fel faptul că sunt oameni care mănâncă altfel. Nu mai bine. Nu mai rău. Doar altfel.
Am mai trăit ceva la un moment dat: sub pretextul că mi-ar oferi un motiv ca să fiu ”mândră că sunt vegetariană” (ce naiba mai e și prostia asta?), cineva mi-a povestit cu lux de amănunte ceva pe care nu o să-l reproduc, dar care includea niște imagini mentale extrem de pline de cruzime la adresa unor animale. Motivul pentru care nu vreau să mănânc carne este simplu: nu vreau să am de-a face în niciun fel cu așa ceva. Am văzut niște lucruri de-a dreptul cutremurătoare de-a lungul vieții, am văzut ce îi poate face o ființă unei alte ființe, un om unui animal etc. și, surpriză, acesta a fost motivul pentru care am luat decizia pe care am luat-o. Nu am nevoie să îmi amintească nimeni că există așa ceva, darămite să îmi și arate, mai ales dacă nu pot face nimic concret pentru a salva acel animal care este, probabil, oale și ulcele la momentul respectiv.
Renunțarea mea la carne, combinată cu pasiunea mea pentru muzica rock de toate subgenurile mi-au adus o grămadă de apelative odioase, o grămadă de injurii și de judecăți de valoare din partea unor oameni înguști la minte, pentru care nu știu dacă există mari speranțe de evoluție. Primii 3 ani au fost cumpliți, pentru că la început, toată lumea încerca să mă dărâme, în loc să mă înțeleagă. OK, nu toată lumea. Am avut norocul de a avea lângă mine și câțiva oameni (puțini) care, chit că nu mă înțelegeau prea bine sau mă înțelegeau, dar nu erau de acord cu mine, m-au respectat și au avut grijă să îmi facă rost de un cartof copt sau de o roșie și un ardei atunci cînd nu era nimic non-carnivor pe o rază de sute de metri. Și făceau asta fără prea mare tam-tam, pentru că nu despre asta era vorba. Pentru ei sunt recunoscătoare. Este foarte greu să accepți pe cineva pe care nu îl înțelegi. Este greu să fii deschis către cineva diferit.
Ani de zile mi-am irosit energia pentru a-mi apăra poziția, înfruntând cîte 5, 6, 7, chiar și câte 10 sau 12 oameni în același timp. Acum mi-o folosesc pentru a încerca să îți dau ție de gândit. Poate că știi pe cineva care nu consumă carne, care nu crede în ceea ce crezi tu, care are un sistem de valori diferit, fără ca acest sistem să îl facă un om rău sau egoist în mod special. Poate că tu ești unul dintre acești oameni. Poate că tu ești unul dintre cei care m-ar judeca dacă ar sta față în față cu mine. Dacă ești printre cei dintâi, am un sfat: încearcă să înțelegi, chiar dacă nu ești de acord cu acel lucru, pentru că a înțelege înseamnă a iubi. Pentru cei din ce-a de-a doua categorie: nu sunteți singuri! Nu lăsați pe nimeni să vă doboare. Iar pentru cei din ultima categorie: Nu mă mai tem de voi, sper doar să ajungeți să înțelegeți într-o zi. Eu rămîn cu viziunea mea.
Îți mulțumesc, Andy!
Disclaimer: Conferința pe care am numit-o mai sus nu a avut absolut nicio legătură cu tema vegetarianismului, iar paralela făcută nu este nimic mai mult decât o interpretare proprie a unei idei preluate dintr-un alt context, care poate fi extins până la această temă, dar care, în esență, era doar despre leadership.