Mă tot gândesc la ceva de multă vreme și nu prea îi dau de cap. Am început să analizez această problemă de când prietenul meu, cetățean german get-beget, cu rude care au lucrat prin Poliție, Armată și alte asemenea, mi-a vorbit despre cum e cu Poliția în Germania. Mai exact, când a deschis subiectul, mi-am dat seama că reacția mea a fost una cât se poate de negativă. El vorbea cu respect despre oamenii legii, privindu-i ca pe niște ajutoare ale societății, iar eu pornisem în discuție cu o opinie foarte diferită. După o vreme am început să mă întreb de unde venea această reacție spontană atât de puternică, având în vedere că singurele mele contacte cu Poliția Română au fost:
1. atunci când mi-a fost furată poșeta cu toate actele, cheile, iPod-ul si cele două bonuri de masă prețioase rămase drept unică avere la sfârșitul lunii și m-am dus să dau o declarație;
2. atunci când am sunat la 112 ca să semnalez mesajul sinucigaș primit de la încă-nu-știu-cine;
3. de vreo două ori, când eram cu rude sau cunoștințe în mașină și am fost opriți din motive rutiere diverse.
Experiența de la punctul 2 este deja relatată într-un post anterior, deci nu are sens să mă opresc asupra ei. Este, oricum, notabilă, luând în considerare situația.
Referitor la punctul 1, pe scurt, mi-a fost furată poșeta care conținea bunurile de mai sus, am fost la Poliție, m-au pus să scriu de mână tot ce s-a întâmplat și ce conținea poșeta, cu lux de amănunte, nu a citit nimeni să vadă măcar dacă ce am scris e inteligibil sau dacă are sens, nu mi-a pus nimeni întrebări, cum ar fi, de exemplu, dacă pot să le dau IMEI-ul de la stick-ul de net care se afla în poșetă sau seria de la iPod, nu mi-a spus nimeni ce să fac, în condițiile în care nu aveam buletin, nu aveam carduri, nu aveam carnet de student, nu aveam bani, toți prietenii mei erau în așteptarea salariului, ca și mine, iar părinții mei locuiesc la 100 km distanță și nu aveau cum să îmi trimită bani, pentru că, din nou, nu aveam card, buletin, legitimație de transport ca să pot lua un bilet ieftin de tren acasă etc.
Ulterior, poșeta mi-a fost returnată, împreună cu actele și cheile, fără nimic de valoare, bineînțeles, de către un individ care a pretins că a găsit-o într-un gang pe care îl folosise pe post de toaletă. Mi-a cerut 20 de lei ca să plătească, chipurile, un taxi pe care îl luase până la Eroilor și înapoi, la Universitate, deoarece, spunea el, credea că Secretariatul Universității București era la Facultatea de Drept. Cusută cu ață albă povestea, dar nu aveam nicio dovadă și nici energia necesară. I-am dat ceva acolo (reușisem să fac rost de vreo 30 de lei sau ceva de genul acesta), explicându-i că nu am de unde mai mult și aia a fost. N-am mai auzit niciodată despre acest incident.
Sunt destul de convinsă că declarația mea a aterizat direct în coșul de gunoi al secției de Poliție, necitită de nimeni. Nu am primit niciun număr de înregistrare al declarației și cred că singurul beneficiu pe care l-au avut cele aproximativ două ore petrecute acolo cu tot cu stat la coadă, scris și așa mai departe, după ce venisem frântă de la serviciu și cumpărături (da, măcar apucasem să fac cumpărături, deci am avut ce să mănânc zilele următoare) a fost că mi-am scris oful pe hârtia aia.
Despre punctul 2 am mai scris într-un post anterior, deci nu are sens să detaliez.
Referitor la punctul 3, mare lucru nu e de spus, s-a rezolvat de fiecare dată cu șpaga noastră cea de toate zilele.
Îmi spunea bunica mea, atunci când eram mică, niște povești referitoare la cât de în siguranță se simțeau oamenii pe stradă când era ea tânără, că era Miliția peste tot și așa mai departe. M-am interesat și eu despre acest aspect mirific și se pare că nu era vorba despre o rată a criminalității mult mai scăzute decât astăzi, ci doar despre clasica dezinformare care domnea pe aici înainte de '89. Lumea habar nu avea dacă se întâmpla ceva, pentru că lucrurile astea erau mușamalizate.
Așadar, deci și prin urmare, de ce nu am eu încredere în Poliție? De ce simt nevoia să trec pe partea cealaltă a străzii când văd un polițist sau o mașină a Poliției?
Nu încerc să jignesc pe nimeni; așa cum am spus, nu am avut contact cu Poliția prea mult. Însă nici nu este nevoie. Cetățeanul de rând nu are de ce să aibă mult contact cu Poliția. Trebuie doar să știe că ea există ca să se simtă el în siguranță. Eu de ce nu mă simt în siguranță?
O ultimă întrebare, care cred că se va dovedi retorică, la fel ca toate celelalte: în România, deviza Poliției este ”Siguranță și încredere”, în SUA este ”To serve and protect”; câți dintre candidații tineri la Academia de Poliție sau la Școala de Poliție se duc acolo cu gândul că tot ce vor să facă în viață este să îi servească și să îi protejeze pe concetățenii lor, așa încât aceștia să se simtă în siguranță și să le acorde încredere? Câți au ca motivație principală acest lucru și câți se gândesc mai repede la aspectul practic al situației, și anume că acolo au cazare și masă asigurată în timpul școlii, o problemă mare în învățământul superior care nu există la școlile de Poliție, și la faptul că au un serviciu asigurat și bine plătit și un statut în societate? Câți conștientizează că sunt șanse mari să ajungă să își riște viața și câți sunt dispuși să o facă? Câți vor dreptate, nu șpagă, și câți cred că ”a ieși la pescuit” e sub demnitatea lor?
1. atunci când mi-a fost furată poșeta cu toate actele, cheile, iPod-ul si cele două bonuri de masă prețioase rămase drept unică avere la sfârșitul lunii și m-am dus să dau o declarație;
2. atunci când am sunat la 112 ca să semnalez mesajul sinucigaș primit de la încă-nu-știu-cine;
3. de vreo două ori, când eram cu rude sau cunoștințe în mașină și am fost opriți din motive rutiere diverse.
Experiența de la punctul 2 este deja relatată într-un post anterior, deci nu are sens să mă opresc asupra ei. Este, oricum, notabilă, luând în considerare situația.
Referitor la punctul 1, pe scurt, mi-a fost furată poșeta care conținea bunurile de mai sus, am fost la Poliție, m-au pus să scriu de mână tot ce s-a întâmplat și ce conținea poșeta, cu lux de amănunte, nu a citit nimeni să vadă măcar dacă ce am scris e inteligibil sau dacă are sens, nu mi-a pus nimeni întrebări, cum ar fi, de exemplu, dacă pot să le dau IMEI-ul de la stick-ul de net care se afla în poșetă sau seria de la iPod, nu mi-a spus nimeni ce să fac, în condițiile în care nu aveam buletin, nu aveam carduri, nu aveam carnet de student, nu aveam bani, toți prietenii mei erau în așteptarea salariului, ca și mine, iar părinții mei locuiesc la 100 km distanță și nu aveau cum să îmi trimită bani, pentru că, din nou, nu aveam card, buletin, legitimație de transport ca să pot lua un bilet ieftin de tren acasă etc.
Ulterior, poșeta mi-a fost returnată, împreună cu actele și cheile, fără nimic de valoare, bineînțeles, de către un individ care a pretins că a găsit-o într-un gang pe care îl folosise pe post de toaletă. Mi-a cerut 20 de lei ca să plătească, chipurile, un taxi pe care îl luase până la Eroilor și înapoi, la Universitate, deoarece, spunea el, credea că Secretariatul Universității București era la Facultatea de Drept. Cusută cu ață albă povestea, dar nu aveam nicio dovadă și nici energia necesară. I-am dat ceva acolo (reușisem să fac rost de vreo 30 de lei sau ceva de genul acesta), explicându-i că nu am de unde mai mult și aia a fost. N-am mai auzit niciodată despre acest incident.
Sunt destul de convinsă că declarația mea a aterizat direct în coșul de gunoi al secției de Poliție, necitită de nimeni. Nu am primit niciun număr de înregistrare al declarației și cred că singurul beneficiu pe care l-au avut cele aproximativ două ore petrecute acolo cu tot cu stat la coadă, scris și așa mai departe, după ce venisem frântă de la serviciu și cumpărături (da, măcar apucasem să fac cumpărături, deci am avut ce să mănânc zilele următoare) a fost că mi-am scris oful pe hârtia aia.
Despre punctul 2 am mai scris într-un post anterior, deci nu are sens să detaliez.
Referitor la punctul 3, mare lucru nu e de spus, s-a rezolvat de fiecare dată cu șpaga noastră cea de toate zilele.
Îmi spunea bunica mea, atunci când eram mică, niște povești referitoare la cât de în siguranță se simțeau oamenii pe stradă când era ea tânără, că era Miliția peste tot și așa mai departe. M-am interesat și eu despre acest aspect mirific și se pare că nu era vorba despre o rată a criminalității mult mai scăzute decât astăzi, ci doar despre clasica dezinformare care domnea pe aici înainte de '89. Lumea habar nu avea dacă se întâmpla ceva, pentru că lucrurile astea erau mușamalizate.
Așadar, deci și prin urmare, de ce nu am eu încredere în Poliție? De ce simt nevoia să trec pe partea cealaltă a străzii când văd un polițist sau o mașină a Poliției?
Nu încerc să jignesc pe nimeni; așa cum am spus, nu am avut contact cu Poliția prea mult. Însă nici nu este nevoie. Cetățeanul de rând nu are de ce să aibă mult contact cu Poliția. Trebuie doar să știe că ea există ca să se simtă el în siguranță. Eu de ce nu mă simt în siguranță?
O ultimă întrebare, care cred că se va dovedi retorică, la fel ca toate celelalte: în România, deviza Poliției este ”Siguranță și încredere”, în SUA este ”To serve and protect”; câți dintre candidații tineri la Academia de Poliție sau la Școala de Poliție se duc acolo cu gândul că tot ce vor să facă în viață este să îi servească și să îi protejeze pe concetățenii lor, așa încât aceștia să se simtă în siguranță și să le acorde încredere? Câți au ca motivație principală acest lucru și câți se gândesc mai repede la aspectul practic al situației, și anume că acolo au cazare și masă asigurată în timpul școlii, o problemă mare în învățământul superior care nu există la școlile de Poliție, și la faptul că au un serviciu asigurat și bine plătit și un statut în societate? Câți conștientizează că sunt șanse mari să ajungă să își riște viața și câți sunt dispuși să o facă? Câți vor dreptate, nu șpagă, și câți cred că ”a ieși la pescuit” e sub demnitatea lor?