De când am copil și câine și de când ies cu ambele creaturi pe stradă, nu e zi de la Dumnezeu în care să nu comenteze cineva ceva. Unele sunt comentarii binevoitoare și inofensive, care nu doar ca nu mă deranjează, dar chiar îmi dau senzația că am ceva viață socială astfel. Ce mă deranjează, în schimb, sunt oamenii care nu au loc de nimeni sau cei care "știu mai bine" decât toată lumea.
Încep cu copilul.
"Vai, ce băiețel frumos!", îmi spune câte o doamnă.
"E fetiță.", răspund eu.
”N-are nimic. Sănătos să fie.”, îmi spune ea.
Cum adică „n-are nimic”? Unde e problema? Că e fetiță și nu băiețel? Sunt tânără și e destul de evident că sunt la primul copil. Biata de mine că a ieșit fetiță, cum o sta cu mine bărbatul cu care am făcut-o, dacă nu i-am dat și lui un băiat, să îi ducă numele mai departe? N-are nimic, probabil, pentru că pot să mai încerc, până când voi trage, odată și odată, ”lozul câștigător”. Nu, problema nu e cu faptul că persoana care m-a oprit nu a avut bunul simț de a întreba dacă este fetiță sau băiețel, ci a presupus din start că e băiețel, doar pentru că nu poartă cercei. De ce nu poartă fetița mea cercei este o altă poveste, pe care o voi spune mai târziu.
”Pune-i ceva pe cap! Nu vezi că e frig?”
Cine are copil știe cât de încântați sunt, de fapt, micuții, de a purta ceva pe cap, pe frig sau pe soare. Bineînțeles că nu am plecat de acasă fără căciulă/pălărie și bineînțeles că am încercat timp de 20 de minute să i-o îndes pe cap, în țipete, urlete și proteste și bineînțeles că am renunțat pentru moment, în speranța că voi avea mai mult succes peste 10 minute. De altfel, nu îmi scot copilul pe viscol și încerc să îl feresc de curent, așa că nu e o tragedie mondială dacă stă cu capul descoperit câteva minute. Ultimul lucru de care am nevoie este să îmi spună cineva să fac ceva ce m-am străduit deja să fac de nenumărate ori înainte ca persoana respectivă să-și fluture prezența comentatoare pe la nasul meu.
O altă treabă care mi se întâmplă foarte frecvent este prezența ”cetățeanului salvator”: genul de persoană care n-ar chema în veci poliția dacă ar vedea pe cineva furând geanta altcuiva, dar care este acolo întotdeauna ca să îți spună că pălăria copilului tău îi stă pe ochi și nu vede, dom'le, lumea. Ba chiar se și apucă, fără nicio introducere, să i-o aranjeze pe cap, mai-mai să o scuipe de deochi după ce a terminat. Nu sunt genul de mamă care să aibă oroare de străini care se apropie de copilul meu, că și mie mi-e drag de copiii altora, dar a fi impresionat de un copil și a fi complet lipsit de considerație față de părinții lui e cu totul altceva. Lucrurile stau cam așa: uneori, da, îi pică pălăria pe față, caz în care repetăm povestea de mai sus, cu protestele și așa mai departe. Alteori, însă, dacă văd că îi e somn, îi pun eu susnumitul accesoriu pe ochi, în speranța că poate adoarme și iau și eu o pauză (lucru care, mulțumită cetățenilor salvatori, devine un lux din ce în ce mai mare). Probabil că ar trebui să fac lucrul mult mai acceptabil social, și anume să îi dau o dușcă de vodcă; așa am auzit că se practică, tot de la niște cetățeni salvatori.
Termin cu copilul, pentru moment, nu că n-aș mai avea povești, dar trebuie să îmi îndrept atenția către patrupedul canin. Încă pui după standardele veterinare, cățelușa mea mai are de învățat niște treburi legate de comportament. Așa cum înveți un copil că nu e frumos să urle și să facă tot felul de crize de isterie, așa înveți și un cățel că nu e frumos să latre din orice. Lucrez la asta și mă străduiesc, dar unele lucruri vin și cu timpul.
Fiind o cățelușă de talie medie spre mare, cu ceva alură de ciobănesc belgian, arată destul de bine a câine care cam poate să își poarte singur de grijă. Atât doar că este cam sperioasă cu oamenii și latră aiurea la oricine. Când era mică, o lăsam fără botniță, dar, după reacțiile paranoice ale oamenilor, am decis că e mai bine pentru liniștea sufletească a tuturor să îi pun una. Problema este următoarea: fără botniță sperie lumea pentru că latră și se pare că ”nu dorm copiii cu săptămânile” dacă latră un câine la ei, iar cu botniță este, clar, un pericol public, pentru că numai câinilor răi li se pune așa ceva. Oricum o dai, câinele meu este o armă mortală pe care o țin sub același acoperiș cu copilul meu de un an, ca o mamă denaturată ce sunt.
Ca să nu o învăț să stea doar îngrădită și legată, îi dau drumul în câte un țarc împrejmuit cu gard de vreo 70 cm înălțime, cu botnița aferentă, timp în care păzesc ieșirea, ca nu cumva să dea atacuri de cord oamenilor. Mă întreb ce fac vecinii care au Rottweileri, ciobănești mioritici, Saint Bernarzi și alte rase care sunt de cel puțin două ori mai înalți și mai voluminoși decât a mea și care nu poartă nicio botniță și uneori nici lesă, spre ”nțț-nțț”-urile trecătorilor. Cu toate astea, chiar aseară păzeam inculpata întru ale nevoilor câinești, când trece pe lângă țarc o doamnă. Eu vorbeam la telefon, dar am văzut-o că e genul de persoană care are senzația că un câine mușcă și prin botniță, și prin gard și, eventual, și prin Skype. Prin urmare, m-am mișcat puțin, ca să blochez cățeaua, în caz că o apuca lătratul. Bineînțeles că a început să latre stupid și chinuit prin botnița respectivă, pe care nu îmi face nicio plăcere să i-o pun, iar doamna se tot oprea, în loc să își vadă de drum. La un moment dat se oprește de tot, se întoarce la mine și îmi spune: ”Doamnă, nu vedeți că sare câinele ăsta pe mine?”
În condițiile în care a mea nu s-a ridicat nici un centimetru de la pământ, nu știe să sară gardul și nici nu o încurajez să învețe, avea botniță și eram și eu în calea ei, se pare că urma să o sfâșie din priviri pe stimabila, lipsită de orice apărare, cum ar fi mâini, picioare și, mai ales, limbariță. Pur și simplu, nu e loc pentru oameni cu câini în țara asta. Părinții își sperie copiii cu povești de groază despre câini și, în principiu, despre orice fel de animale, de la rață la vampir, majoritatea oamenilor se țin la metri distanță numai când pășește un câine în aria lor vizuală și, cu toate astea, câinele tău trebuie să fie sociabil. Adică să fie suficient de idiot încât să fie prietenos cu cineva care nu îi dă nicio șansă de socializare. Asta așteaptă acești oameni, ca un câine să fie idiot. Iar dacă este, se plâng de cât de idiot este câinele și de faptul că rolul unui câine este să te apere, nu să lingă în bot toți străinii. Da, mi-s dragi cățeii de jucărie care chițăie în timp ce se confundă cu ghetele trecătorilor și care nu ajung nici la genunchiul broaștei, darămite la genunchiul stăpânului. Mi-s dragi toți câinii, de fapt. Dar trebuie să acorzi respect unui animal, nu să te aștepți să se sclavagească din orice.
Oamenii se cred deasupra tuturor și asta e una dintre marile probleme pe care le am cu societatea, în general. Suntem niște zei care nu dau socoteală nimănui și cărora trebuie să li se supună tot ce mișcă.
Încep cu copilul.
"Vai, ce băiețel frumos!", îmi spune câte o doamnă.
"E fetiță.", răspund eu.
”N-are nimic. Sănătos să fie.”, îmi spune ea.
Cum adică „n-are nimic”? Unde e problema? Că e fetiță și nu băiețel? Sunt tânără și e destul de evident că sunt la primul copil. Biata de mine că a ieșit fetiță, cum o sta cu mine bărbatul cu care am făcut-o, dacă nu i-am dat și lui un băiat, să îi ducă numele mai departe? N-are nimic, probabil, pentru că pot să mai încerc, până când voi trage, odată și odată, ”lozul câștigător”. Nu, problema nu e cu faptul că persoana care m-a oprit nu a avut bunul simț de a întreba dacă este fetiță sau băiețel, ci a presupus din start că e băiețel, doar pentru că nu poartă cercei. De ce nu poartă fetița mea cercei este o altă poveste, pe care o voi spune mai târziu.
”Pune-i ceva pe cap! Nu vezi că e frig?”
Cine are copil știe cât de încântați sunt, de fapt, micuții, de a purta ceva pe cap, pe frig sau pe soare. Bineînțeles că nu am plecat de acasă fără căciulă/pălărie și bineînțeles că am încercat timp de 20 de minute să i-o îndes pe cap, în țipete, urlete și proteste și bineînțeles că am renunțat pentru moment, în speranța că voi avea mai mult succes peste 10 minute. De altfel, nu îmi scot copilul pe viscol și încerc să îl feresc de curent, așa că nu e o tragedie mondială dacă stă cu capul descoperit câteva minute. Ultimul lucru de care am nevoie este să îmi spună cineva să fac ceva ce m-am străduit deja să fac de nenumărate ori înainte ca persoana respectivă să-și fluture prezența comentatoare pe la nasul meu.
O altă treabă care mi se întâmplă foarte frecvent este prezența ”cetățeanului salvator”: genul de persoană care n-ar chema în veci poliția dacă ar vedea pe cineva furând geanta altcuiva, dar care este acolo întotdeauna ca să îți spună că pălăria copilului tău îi stă pe ochi și nu vede, dom'le, lumea. Ba chiar se și apucă, fără nicio introducere, să i-o aranjeze pe cap, mai-mai să o scuipe de deochi după ce a terminat. Nu sunt genul de mamă care să aibă oroare de străini care se apropie de copilul meu, că și mie mi-e drag de copiii altora, dar a fi impresionat de un copil și a fi complet lipsit de considerație față de părinții lui e cu totul altceva. Lucrurile stau cam așa: uneori, da, îi pică pălăria pe față, caz în care repetăm povestea de mai sus, cu protestele și așa mai departe. Alteori, însă, dacă văd că îi e somn, îi pun eu susnumitul accesoriu pe ochi, în speranța că poate adoarme și iau și eu o pauză (lucru care, mulțumită cetățenilor salvatori, devine un lux din ce în ce mai mare). Probabil că ar trebui să fac lucrul mult mai acceptabil social, și anume să îi dau o dușcă de vodcă; așa am auzit că se practică, tot de la niște cetățeni salvatori.
Termin cu copilul, pentru moment, nu că n-aș mai avea povești, dar trebuie să îmi îndrept atenția către patrupedul canin. Încă pui după standardele veterinare, cățelușa mea mai are de învățat niște treburi legate de comportament. Așa cum înveți un copil că nu e frumos să urle și să facă tot felul de crize de isterie, așa înveți și un cățel că nu e frumos să latre din orice. Lucrez la asta și mă străduiesc, dar unele lucruri vin și cu timpul.
Fiind o cățelușă de talie medie spre mare, cu ceva alură de ciobănesc belgian, arată destul de bine a câine care cam poate să își poarte singur de grijă. Atât doar că este cam sperioasă cu oamenii și latră aiurea la oricine. Când era mică, o lăsam fără botniță, dar, după reacțiile paranoice ale oamenilor, am decis că e mai bine pentru liniștea sufletească a tuturor să îi pun una. Problema este următoarea: fără botniță sperie lumea pentru că latră și se pare că ”nu dorm copiii cu săptămânile” dacă latră un câine la ei, iar cu botniță este, clar, un pericol public, pentru că numai câinilor răi li se pune așa ceva. Oricum o dai, câinele meu este o armă mortală pe care o țin sub același acoperiș cu copilul meu de un an, ca o mamă denaturată ce sunt.
Ca să nu o învăț să stea doar îngrădită și legată, îi dau drumul în câte un țarc împrejmuit cu gard de vreo 70 cm înălțime, cu botnița aferentă, timp în care păzesc ieșirea, ca nu cumva să dea atacuri de cord oamenilor. Mă întreb ce fac vecinii care au Rottweileri, ciobănești mioritici, Saint Bernarzi și alte rase care sunt de cel puțin două ori mai înalți și mai voluminoși decât a mea și care nu poartă nicio botniță și uneori nici lesă, spre ”nțț-nțț”-urile trecătorilor. Cu toate astea, chiar aseară păzeam inculpata întru ale nevoilor câinești, când trece pe lângă țarc o doamnă. Eu vorbeam la telefon, dar am văzut-o că e genul de persoană care are senzația că un câine mușcă și prin botniță, și prin gard și, eventual, și prin Skype. Prin urmare, m-am mișcat puțin, ca să blochez cățeaua, în caz că o apuca lătratul. Bineînțeles că a început să latre stupid și chinuit prin botnița respectivă, pe care nu îmi face nicio plăcere să i-o pun, iar doamna se tot oprea, în loc să își vadă de drum. La un moment dat se oprește de tot, se întoarce la mine și îmi spune: ”Doamnă, nu vedeți că sare câinele ăsta pe mine?”
În condițiile în care a mea nu s-a ridicat nici un centimetru de la pământ, nu știe să sară gardul și nici nu o încurajez să învețe, avea botniță și eram și eu în calea ei, se pare că urma să o sfâșie din priviri pe stimabila, lipsită de orice apărare, cum ar fi mâini, picioare și, mai ales, limbariță. Pur și simplu, nu e loc pentru oameni cu câini în țara asta. Părinții își sperie copiii cu povești de groază despre câini și, în principiu, despre orice fel de animale, de la rață la vampir, majoritatea oamenilor se țin la metri distanță numai când pășește un câine în aria lor vizuală și, cu toate astea, câinele tău trebuie să fie sociabil. Adică să fie suficient de idiot încât să fie prietenos cu cineva care nu îi dă nicio șansă de socializare. Asta așteaptă acești oameni, ca un câine să fie idiot. Iar dacă este, se plâng de cât de idiot este câinele și de faptul că rolul unui câine este să te apere, nu să lingă în bot toți străinii. Da, mi-s dragi cățeii de jucărie care chițăie în timp ce se confundă cu ghetele trecătorilor și care nu ajung nici la genunchiul broaștei, darămite la genunchiul stăpânului. Mi-s dragi toți câinii, de fapt. Dar trebuie să acorzi respect unui animal, nu să te aștepți să se sclavagească din orice.
Oamenii se cred deasupra tuturor și asta e una dintre marile probleme pe care le am cu societatea, în general. Suntem niște zei care nu dau socoteală nimănui și cărora trebuie să li se supună tot ce mișcă.