Astăzi mi s-a întâmplat ceva pe cât de morbid, pe atât de edificator cu privire la lumea în care trăim.
Am primit pe telefonul meu un mesaj pe care, din respect pentru multe lucruri, nu îl voi cita, însă care exprima deschis intenția de sinucidere a cuiva. Mesajul, în mod clar, nu îmi era adresat mie, ci mamei expeditorului și venea de la un număr pe care nu îl aveam în agendă. În mesaj era specificat și faptul că persoana respectivă își pierduse telefonul și că trebuise să facă rost de numărul de telefon al mamei de la un prieten. Am fost șocată pe moment și, deși îmi mirosea a scamatorie, am sunat omul respectiv, fiind sigură că îmi voi da seama de asta curând. Mă așteptam să am la capătul celălalt al firului un om plictisit, care să ”pescuiască” o fată, pe motiv că e trist. Totuși, nimeni nu mi-a răspuns, cu toate că telefonul suna.
Am trimis un mesaj, lăsând să se înțeleagă că nu știu cine îmi scrie și că, implicit, nu sunt mama lui și rugându-l să rămână acolo unde este. Altceva nu am știut ce să îi spun. Am sunat imediat la 112 și, după ce am prezentat situația, am fost transferată (pentru că, da, nimic nu este atât de urgent încât să nu merite așteptarea unui transfer) către Poliție. Mi-a răspuns un domn căruia a trebuit să îi explic din nou ce s-a întâmplat. A trebuit să îi citesc mesajul primit de două ori, pentru că, probabil, nu își notase nimic prima oară (cu siguranță nici a doua) și a încercat să sune și dumnealui acel număr, fără succes. Concluzia lui a fost că ”nu prea avem ce să facem”. Triangularea apelurilor se pare că nu s-a inventat la noi sau se folosește doar în situații de viață și de moarte... Oh, wait!
I-am spus că eu mi-am făcut datoria și că am sunat, pentru că, fie că e o glumă proastă, fie că nu, în eventualitatea în care nu ar fi, e în joc viața unui om. Chit că nu îl cunosc, nu pot să las să treacă pe lângă mine o chestie din asta. Ba mai mult decât atât, mi se pare că e și ilegal să nu sesizezi autoritățile în cazurile astea. La replica mea cu datoria (civică, se înțelege), domnul de la capătul celălalt al firului mi-a răspuns: ”Ce datorie, doamnă? Nu aveți nicio datorie la nimeni.”. Apelul s-a încheiat la scurt timp după aceea.
Nimănui nu îi pasă.
Mă gândesc la mama care trebuia să primească mesajul și la faptul că, dacă fiul ei chiar ar fi murit și eu nu aș fi spus nimic, ea nu ar fi primit niciodată acel ultim mesaj. Nimănui nu îi pasă. Sunt o fraieră pentru că mă agit, nu-i așa?
Am primit pe telefonul meu un mesaj pe care, din respect pentru multe lucruri, nu îl voi cita, însă care exprima deschis intenția de sinucidere a cuiva. Mesajul, în mod clar, nu îmi era adresat mie, ci mamei expeditorului și venea de la un număr pe care nu îl aveam în agendă. În mesaj era specificat și faptul că persoana respectivă își pierduse telefonul și că trebuise să facă rost de numărul de telefon al mamei de la un prieten. Am fost șocată pe moment și, deși îmi mirosea a scamatorie, am sunat omul respectiv, fiind sigură că îmi voi da seama de asta curând. Mă așteptam să am la capătul celălalt al firului un om plictisit, care să ”pescuiască” o fată, pe motiv că e trist. Totuși, nimeni nu mi-a răspuns, cu toate că telefonul suna.
Am trimis un mesaj, lăsând să se înțeleagă că nu știu cine îmi scrie și că, implicit, nu sunt mama lui și rugându-l să rămână acolo unde este. Altceva nu am știut ce să îi spun. Am sunat imediat la 112 și, după ce am prezentat situația, am fost transferată (pentru că, da, nimic nu este atât de urgent încât să nu merite așteptarea unui transfer) către Poliție. Mi-a răspuns un domn căruia a trebuit să îi explic din nou ce s-a întâmplat. A trebuit să îi citesc mesajul primit de două ori, pentru că, probabil, nu își notase nimic prima oară (cu siguranță nici a doua) și a încercat să sune și dumnealui acel număr, fără succes. Concluzia lui a fost că ”nu prea avem ce să facem”. Triangularea apelurilor se pare că nu s-a inventat la noi sau se folosește doar în situații de viață și de moarte... Oh, wait!
I-am spus că eu mi-am făcut datoria și că am sunat, pentru că, fie că e o glumă proastă, fie că nu, în eventualitatea în care nu ar fi, e în joc viața unui om. Chit că nu îl cunosc, nu pot să las să treacă pe lângă mine o chestie din asta. Ba mai mult decât atât, mi se pare că e și ilegal să nu sesizezi autoritățile în cazurile astea. La replica mea cu datoria (civică, se înțelege), domnul de la capătul celălalt al firului mi-a răspuns: ”Ce datorie, doamnă? Nu aveți nicio datorie la nimeni.”. Apelul s-a încheiat la scurt timp după aceea.
Nimănui nu îi pasă.
Mă gândesc la mama care trebuia să primească mesajul și la faptul că, dacă fiul ei chiar ar fi murit și eu nu aș fi spus nimic, ea nu ar fi primit niciodată acel ultim mesaj. Nimănui nu îi pasă. Sunt o fraieră pentru că mă agit, nu-i așa?